Serenitate

 

Serenitate 

Introducere: 

    Ați observat vreodată un om senin, liniștit și fericit ? Eu am întâlnit câtiva. Plini de serenitate. Cumva toți aveau câteva caracteristici. Aveau majoritatea o vârstă, trecuți de a doua tinerețe sau chiar bătrâni. În general sunt oameni cu o vastă experiență de viață. Și mulți dintre ei sunt , paradoxal, singuri. Nu spun că toți sunt așa dar așa i-am văzut eu. 

Capitolul I 

    În cele ce urmează o să vă spun povestea unuia dintre ei cu adevărat special. George sau nea George așa cum îl știa toată lumea. Profesor de muzică. Locuia într-un bloc de garsoniere în București, ieșise de mult timp la pensie și încă mai medita câțiva copii pentru muzică și cântatul la flaut. George, pe lângă calitățile excelente de profesor cânta la flaut ca un zeu. Fusese curtat de orchestra Filarmonicei Naționale dar nu a dat curs niciodata curs invitațiilor de a face parte din orchestră. I s-a părut tot timpul că ar pierde contactul cu meseria lui dragă și cu copiii pe care îi iubea. 

    George avea în jur de 70 de ani și locuia singur, nevasta îl părăsise din motive necunoscute acum 10 ani. Era un om foarte amabil care saluta zâmbind pe toată lumea cu acea sclipire în ochi care o avea când privea fiecare om. În fiecare seară ieșea seara la o măsuță din fața blocului cu o mică sticluță de coniac pe care o consuma cu sorbituri lungi, pe îndelete și fuma 2 țigări. Acesta era ritualul lui zilnic indiferent de vreme stând uneori în ploaie sau furtună pentru asta. Ieșea în fiecare seară la aceeași oră ca un ceas. La ora 22 era pe băncuță. Apoi intra în casă și cânta la flaut încă câteva ore bune. 

    Când ieșea pe băncuță nu de puține ori mulți vecini erau pe geam, zeci de ochi răutăcioși îl urmăreau cu nesaț. Din când în când câte un geam se deschidea și se auzea: 

- Să te ia dracul ! 

- Lua-te-ar moartea de moș nenorocit ! 

- Termină cu cântatul noaptea idiotule, deranjezi tot blocul ! 

- O să îți dau foc la ușă într-o noapte! 

    George nu răspundea nimănui. Urca senin pe scări la etajul doi și cânta arii de muzică clasică cum numai el putea să o facă. Vecinii băteau în țevi băteau la ușă dar părea că nimic nu îl poate convinge să înceteze. Au făcut reclamație la poliție, dar poliția renunțase să mai vină dintr-un motiv necunoscut să îi mai dea amenzi domnului George. Vecinii bănuiau că avea pile, că medita copilul vreunui grangure important. 

    În 2 – 3 ani omul nostru adunase ura întregului bloc, zeci de bătrâni răutăcioși, așa cum doar ei pot fi, discutau numai de asta. 

- Ai văzut? Iar a cântat da. Nenorocitul ! 

- Trebuie să facem ceva. 

- Trebuie omorât îți zic eu. Nu merge altfel. Îl otrăvim. 

- Dacă eram mai tânără îi dădeam foc la ușă, mă jur că așa făceam. 

    Tinerii din bloc, care în general erau chiriași, au trecut la acțiune, îi mai trageau câte o scaltoalcă peste ceafă. 

- Bă ți-am zis să nu mai cânți ! Vrei să te bat? Îți sparg dracului proteza aia cu o bucată ! 

Paradoxal, George se scuza mereu. 

- Da, da, numai cânt, nu am știu că vă deranjează. Mii de scuze ! 

    Intra în casă și după aproximativ o oră se auzea încântătorul sunet de flaut pe arii de Bach sau Mozzart. Tinerii au renunțat la practicile golănești deoarece a doua zi îi saluta vesel și amabil cu ochii lui albaștri gri scântâietori. 

- Bună ziua tinere ! Să iți fie ziua frumoasă și senină ! George îi saluta el pe toți indiferent că nu îi răspundea mai nimeni. 

    În timp, tinerii au simțit o rușine față de el și l-au lăsat în pace. Cumva inima lor tânără a simțit că era un om bun și poate își pierduse mințile sau poate pur și simplu iubea să cânte la flaut. Până la urmă și ei dădeau muzica tare, nu se culcau oricum la ora la care cânta moșul, sau aveau căștile pe urechi la jocuri pe calculator. 

    După un timp chiar și cei mai răi dintre ei începuseră să îi răspundă. 

- Salut nea George ! Ce mai faci? 

- Uite ies să fumez o țigară, nevastă-mea nu mă lasă să fumez în casă. 

- Dar mata parcă ai divorțat nu? 

- Nu, a plecat ea așa un pic, se întoace, și nu vreau să fie miros în casă. 

- Bine George. Ce ne cânți în seara asta? 

- Să vedem, să vedem, niciodată nu se stie ce vine dar parcă astăzi îmi e dor de ceva liniștit de meditație. 

    Era un pic ciudat ca George să vorbească de soția lui pe care nu o văzuse nimeni de 10 ani dar na, tinerii au trecut peste asta, moșii, așa sunt ei mai ciudați. 

    Dar pe măsură ce tineri îl simpatizau mai tare ura celorlalți bătrâni se întețea teribil. Aruncau cu apă pe el de la balcon. Una din bătrâne începuse să colecteze urină special pentru asta. Faptele lor deveniseră de un macabru absolut. Unul din bătrânii ce deabia se deplasa cu un cadru prin fața blocului fusese găsit de administrator imobilizat în fața ușii profesorului de muzică cu pantalonii în vine prăbușit în propiile fecale. Încercase cu un efort teribil să își facă nevoile în fața ușii…. 

- Eu ti-am zis să îi dăm foc la ușă ! se auzi din nou vocea chinuită de răutate în fața blocului, a uneia din bătrâne ce repeta asta, obsesiv, de câteva zile. Da ! Da ! Să îi dăm foc la ușă. Are ușa de lemn, știu eu, o să ardă ca șobolanul în casă. Asta trebuie , da ! 

- Bună seara doamnelor ! Viața e frumoasă , suntem încă aici, le salută George din mers zâmbind. Doamne, ce zâmbet avea acel om...senin și profund. Îți putea umple ziua numai să îl vezi. Numai că inima bătrânilor din bloc era consumată de viață. În ei mai rămasese doar rutina și răutatea. Da, răutatea care devea mai vicioasă și hulpavă pe măsură ce timpul trecea. Răutea creștea, în acei bătrâni fragili, alimentată de ură și intoleranță la ceva nou, frumos și senin. 

Capitolul II 

    Era noapte, ora două. O liniște nefirească se instalase în bloc, George terminase de mult cântarea. În blocul cu pricina clipeau neoanele chioare pe casa scării. Se auzi un scârtâit de ușă prelung și niște pași târșâiți cu greutate. O umbră mică șe mișca pe casa scării și urca greu scările. Ajunsese în fața ușii lui George. Era bătrâna noastră cu o sticlă de gaz lampant în mână. Stropii cu mișcări tremurânde ușa. 

- O să ardă ca un sobolan în casă așa trebuie da ! 

Cu mâinile agitate scoase din sorțul ponosit un chibrit. După mai multe încercări aprinse un băț de chibrit și atinse cu flacăra ușa care se aprinse încet la început. Bătrâna făcu un pas în pas în spate și privea ușa ce ardea ca o torță. Flacăra se oglidea în ochi ei și o făcea să pară cu 30 de ani mai tânără. Satisfacția din ochii ei nu poate fi descrisă în cuvinte pentru că ar fi ca și cum ai ști cum te privește un demon bătrân, apărut cu mult înainte ca orice religie să însemne ceva. 

Bătrâna se îndepărtă cu aceeași pași târșâiți și intră în casă. 

    Andrei , tânărul care îl necăjise pe George mult timp, se întorcea din parcul din cartier când zării de afară apartamentul profesorului arzând. Se repezi pe scări, zării lângă ușa acum căzută sticla de gaz și intră in garsoniera cuprinsă de fum și foc. Îl zării pe Geoge în pat înconjurat de flăcări. Aruncă geaca de pe el pe flăcări și îl târî afară pe scări și apoi în fața blocului. O mulțime de ochi priveau la geam, în întuneric, tăcuți și răi. 

- Andrei strigă doar : - Criminalilor ! 

    Apoi se aplecă peste George. Respira. Încet și aproape imperceptibil dar respira. Scoase telefonul, sună la pompieri și salvare, se repezi cu un stingător din mașina părinților și stinse ce mai era de stins în casă și apoi așteptă tăcut lângă bătrân până când acesta a fost ridicat de medici. 

    În acea seară Andrei plecă singur spre secția de poliție unde era cunoscut ca un tânăr ce face probleme și povesti tot ce știa și ce văzuse. 

    Timpul a trecut încet 3 zile , cu o liniște mormântală în blocul lor. Oamenii se priveau greu unii pe alții , rușinați de bucuria ce o simțeau. Bătrâna de la etajul 1 cobora periodic în fața blocului și privea geamurile înegrite și crapate de la etajul 2, ale apartamentului profesorului. Discret au trecut prin bloc, inspectorul de pompieri, un ofiter de poliție cercetând apartamentul. 

    A treia zi în fața blocului au sosit 2 dube de poliție cu 2 ofițeri și doi jandarmi care au început să sune pe la uși. Părea un spectacol ireal cum rând pe rând, batrâni cu bastoane, cu cadru, erau duși cu sprijin și ajutor în dubă. Trecătorii se opreau și priveau contrariați acest spectacol. Nu au existat comentarii sau admonestări la adresa polițiștilor pentru că totul s-a desfășurat în liniște. Bătrânii erau tăcuți și liniștiți. 

    Andrei privea cu gașca lui deoparte toată aceasta procesiune. La final ofiterul ce conducea operațiunea se uită în jur, îl zării și îi spuse: 

- Cred că ar trebui să vii și tu. Nu pentru declarație, ai dat-o deja. O să îți prezint pe cineva. Andrei se desprinse tăcut de grup și îl urmă pe polițist pe locurile din față ale dubei. Au mers în tăcere până la secție. 

    Bătrânii au fost duși să li se ia declarații și amprente iar tânărul nostru a așteptat pe hol. Au fost duși toți apoi într-o sală mai mare și asezați pe scaune ca într-o sală de curs unde intră ofițerul.

- Mă numesc Dumbravă Ninel – inspector principal de poliție. Țin să vă anunț că domnul profesor Geoge Popescu este bine. Mâine va fi externat. Doamna Ionescu Raluca, cea care a dat foc apartamentului va fi internata intr-un institut de boli mentale întrucât considerăm că este prea în vârstă pentru a suporta regimul de detenție și este oricum afectată de evenimente necesitând tratament psihiatric de specialitate. 

    Urmă apoi o pauză în care polițistul îi privi îndelung pe bătrâni studiindu-l pe fiecare. 

- Domnilor, nu știu ce aș putea să vă spun. Domnul George a fost profesorul meu de muzică în generală...eu unul nu îmi găsesc cuvintele pentru ce ați făcut dumneavoastră. Dar o să vă prezint pe cineva care dorește să vă spună câteva cuvinte. 

    Deschise ușa și ieși. Imediat intră în sală o doamnă în vârstă, mărunțică cu părul prins în coc, îmbrăcată elegant, cu o privire dârză din ochii ei migdalați. Chipul ei era încă frumos, amintind de o prințesă asiatică. 

- Bună ziua, mă numesc Ana-Maria Tomoc, sunt fosta soție a domnului profesor George Tomoc. 

    În sală se așternu liniștea. Ana-Maria fusese balerină la Opera Națională. A avut o poveste de dragoste de basm cu George. Îl cunoscuse la mare, vara, dimineața la 5 pe plajă, când el cânta sigur pe plajă la flaut, ea venind de la un spectacol. A venit lângă el fără cuvinte și a început să danseze ca o zână vrăjită de flautul lui Pan.

    Povestea lor s-a întins 35 de ani iubindu-se ca în prima zi deși ea nu a reușit să îi dăruiască un copil. 

    Dar undeva acolo destinul a țesut o soartă rea pentru ei. George a avut un atac cerebral care a părut minor în primele zile după tratament. Dar pe măsură ce trecea timpul, George a început să aibă pierderi de memorie din ce în ce mai dese și mai profunde. În cele din urmă uitase ultimii 30 de ani și uita de pe o zi pe alta ce se întâmpla. 

    George avea o dramă în fiecare zi în care o vedea pentru că nu o recunoștea și întreba de Ana a lui , Ana cea frumoasă ca o zână, pe care o iubea, nu străina aceasta în vârsta din casă. Pe parcursul zilei reușea să îl liniștească să îi explice cine e el acum și cine e ea. 

    El adormea în hohote de plâns iar ea renunțase oricum la somn, pentru că nu mai venea. A doua zi o lua de la capăt într-un nesfârșit coșmar. Doctorii i-au spus ca se stabilizase undeva la 5 ani de la căsnicie, când el avea 30 de ani și ea 25 și că e bine că e lucid și boala nu avansează. 

    Au reușit un proges când ea a încercat să îi găseasca din nou copii la meditație. Cumva odata cu ei un mic miracol s-a întâmplat. A început să îi rețină pe ei, pe copii, putea desfășura lecții. Și a început să o țină minte și pe ea așa ca pe cineva familiar. În timp, Ana a renunțat să mai spună cine e, era menajera. El îi povestea ore întregi de Ana a lui cea pe care o cunoscuse pe plajă. Cumva mintea lui umpluse golurile poveștii cu o Ana care se supărase și plecase la parinți dar el știe că îl iubește și se întoarce. 

    Ana nu a mai putut sta acolo. A divorțat și a plecat. Îi trimitea ea copii la meditație, explicând părinților ce profesor desăvârsit este și că problema lui nu afectează deloc procesul de învățarea. În timp toți cei meditați de el au avut mare succes așa că în final cazul lui devenise cunoscut în oraș. Poliția l-a lăsat în pace deși vecinii se plângeau. Iar ea continua să îi trimită copii sperând că într-o zi o să își aminteasca de ea Ana, o doamna în vârsta cu ochi încă frumoși și nu zâna de pe plajă. 

    Acest lucru nu s-a întâmplat însă, George, în mintea lui era un tânăr profesor de muzică senin și plin de serenitate care o lua în fiecare zi de la capăt: cânta, privea lumea ca pe o minune și o aștepta pe Ana care plecase un pic. 

    Povestea îi făcu pe toți bătrânii să plangă. Ana ieși din sală și se îndreptă spre stația de tramvai. Undeva pe trotuar era Andrei. 

- Trebuia să rămâi. El nu mai știa cine ești dar tu știai cine e el. 

- Nu copile, nu am plecat că nu mai știa el cine sunt. Am plecat pentru că nu mai știam eu cine sunt. 

Și Ana se pierdu în mulțime. 

Capitolul III 

    Trecuse un an de la întâmplarea noastră. Vecinii reparaseră apartamentul domnului George. Unii din ei îl insoțeau seara la ritualul cu coniacul. Se adunau seara în fața blocului ascultând cum cânta cu geamul deschis. Cu timpul au reușit să îl determine să le cânte afară în fața blocului. Răutatea aceea se schimbase în ceva minunat. Bătrânii povesteau prin piață mândri de ce vecin minunat aveau. El era mereu fericit și bucuros să le cânte. În unele seri reușea să îi adune și pe cei tineri. 

    Andrei venea destul de des să îl asculte sau să vorbească cu el la un coniac. În una din seri o zări pe ea cum îi privea din umbra unui copac. Andrei știu din prima că e ea fără să o distingă din umbră. Apoi se uită la George care cânta cu foc în mijlocul tinerilor care îl priveau vrăjiți. George închisese ochii ca și cum o simțea… pe ea Ana , zâna de pe plajă. 

Epilog: 

De multe ori uitarea e o binecuvântare. Ascultați flautul și lăsați trecutul să treacă. 

Bunus aici : Flaut